Partenerul perfect
Am avut ocazia să mă uit pe diferite site-uri asemănătoare cu Hi5, unde existau unele rubrici diferite, mai ales cea despre partenerul perfect. Aproximativ 98% din oameni completau acolo următoarele cuvinte: NU EXISTĂ! Deci pentru o vastă majoritate din oameni (sau cel puţin pentru cei care erau înscriși acolo), partenerul perfect nu există şi trebuie să fim “realiști” şi să nu mai visăm.
Pentru mine, termenul de “realist” înseamnă cu totul altceva şi când o persoană negativistă îşi justifică starea neagră prin
termenul de “om realist”, eu fac imediat bube dulci şi mă constip. M-am convins că un număr infim de oameni ştiu ce vor cu adevărat de la un partener. Bine, exceptând acelaşi cliché ancestral: “vreau un om bun, sincer” etc. Păi cine dracu vrea un om rău şi mincinos?!
După principiul: “vague goals bring vague results”, este demn de menţionat că dacă eu nu ştiu ce vreau de la un partener, nu-l voi recunoaşte când va veni, apoi voi chişa ochii după ce nu mai este, susţinând că nu am ştiu să apreciez ce am avut, bla bla. Asta nu înseamnă că acum trebuie să fac un plan matematic perfect cu ideea mea de parteneră ideală, dar pot să stau un pic să mă gândesc şi să notez tot ce vreau şi ce nu vreau într-o relaţie.
Este hilar atunci când observ cum unii oameni resping ideea de partener perfect, susţinând că ei sunt realişti. Mizez cu tot ce am eu pe faptul că aceeaşi oameni, dacă îi pun să-mi descrie ce înseamnă pentru ei partenerul ideal, habar nu au, şi doar vor folosi placa omului bun şi onest pe care şi-l doresc sau cea a lui Făt Frumos, deci el nu există…
Acum, să clarificăm ceva. Eu dacă îmi doresc o zână ca din poveşti, trebuie să fac ceva ce este în general desconsiderat. Trebuie să îmi adresez întrebarea: Ce-ţi voi oferi EU ŢIE în relaţie? Dacă eu am alura lui Al Bundy, este de la sine înţeles că o femeie deosebită este aproape un miraj pentru mine. Voi atrage numai persoanele care-mi seamănă. Aici este problema: uneori îmi doresc ceea ce eu nu sunt, vreau uneori acea persoană care e mult prea diferită de mine. Dacă vreau o fată frumoasă, nebunatică, curată, stilată şi romantică, va trebui ca eu să dispun mai întâi de aceste caracteristici şi apoi să le pretind de la ea.
Un alt element inimaginabil de toxic este cel ghidat după expresia: “cine mă iubeşte, mă iubeşte aşa cum sunt…” Deja am vărsat de vânt, numai cât am scris aceste cuvinte. Expresia în cauză se traduce prin: “sunt o persoană leneşă, delăsătoare şi vreau dragoste necondiţionată, fără ca eu să fac vreun compromis.”
Altă expresie constipatoare este: “ce-i al meu, e pus deoparte!” Presupunând că ar fi corect aşa, cum o voi recunoaşte când vine, dacă habar nu am ce vreau de la ea?! Garantat nu va avea o pancartă pe care să scrie mare: “Io sunt bre, deschide!” Ce-i al meu, e pus deoparte şi acolo va rămâne pe vecie, dacă voi freca menta visând la cai portocalii de pe pereţii cu var lavabil. Ce-i al meu, va fi al altcuiva, dacă nu clarific ce vreau şi nu voi lua măsuri în privinţa asta.
Altă mare greşeală, cel puţin personală, este aceea că de multe ori vreau să nimeresc din prima dom’le, acea relaţie perfectă. Mai al dracului treabă, parcă aş fi cupidon şi la prima săgeată am nimerit unde trebuie. Eu consider că pentru a realiza cu adevărat ce vreau în cuplu, trebuie să trec prin mai multe relaţii, care de fapt doar mă ajută să înţeleg mai bine totul şi care îmi fac şi experienţă. Astfel voi putea fii pregătit pentru ceea ce îmi doresc. Dacă aveam partenera perfectă în şcoala generală, nu aş fi ştiu ce să fac cu ea. În funcţie de vârstă, fiecare relaţie îşi are scopul ei şi este destul de exagerat să pretindem relaţii serioase la vârsta pubertăţii, când abea ne formăm experiența în acest domeniu.
Totodată, ceea ce eu am ca ideal, poate fi total diferit faţă de ceea ce este bine pentru mine. De multe ori mi s-a întâmplat să proiectez pe un fizic plăcut, ideologia partenerei perfecte, amăgindu-mă cu ideea că vreau să meargă şi voi insista, desconsiderând lipsa colosală de compatibilitate. Sentimentele implicate aici sunt cele de disperare, grabă, amăgire. Şi hai spune-mi, tu care te consideri negativist, adică “realist”, nu ai făcut niciodată ca în exemplul de mai sus? Cât de “realist” erai atunci?
Nu trebuie să-mi impun să meargă o relaţie, nu trebuie să proiectez pe cineva imaginea celei pe care de fapt o vreau, nu trebuie să stau într-o relaţie doar pentru a nu fi singur şi nu trebuie să decad în latura patetică în care încep să vorbesc numai de rău pe fostele iubite, susţinând că: “uite domle ce mi-au făcut, nu pot să o iert, EA a greşit, nu eu, nu am să o iert niciodată.” Acest mod de a raţiona abject este întâlnit uneori şi la cei care se scaldă în conceptul omului “realist”.
Realitatea este că într-o relaţie amândoi greşesc şi tot ce spun eu de rău, mai întâi trebuie să mă vizeze pe mine. Nu există relaţia în care numai EL greşeşte, în timp ce ea este o divă. Să arunce primul cu piatra, cel care susţine că nu a greşit într-o relaţie, iar la despărţire a suferit pe nedrept, el fiind un sfânt. Simplul fapt de a suporta prea mult de la un om este o greşeală, la fel cum este ideea de a ignora realitatea şi a proiecta partenerul perfect pe omul de lângă noi, total diferit.
Există şi problema pretenţiilor exagerate uneori, când femeile (sau bărbaţii) cu fiţe şi băşini îşi doresc un partener model. Era şi o gluma aşa, bazată pe un anunţ dat de o femeie la rubrica de matrimoniale din ziar, unde spunea că ea este frumoasă, stilată şi vrea un bărbat cu mulţi bani. Ulterior, un milionar afacerist i-a răspuns şi i-a explicat matematic şi economic că nu rentează să investească bani în ea, pentru că nu este echitabilă pe termen lung. Ea va îmbătrâni şi se va urâţi, iar banii lui se vor înmulţi dacă va avea mare grijă de ei, deci pe termen lung, ea reprezintă o investiţie proastă dacă se bazează doar pe fizicul ei.
În continuare mă arunc cu inima deschisă într-o relaţie pe care o vreau serioasă, ignorând faptul ca poate am suferit în unele situaţii din trecut. So what? Îmi pare rău să te anunţ, dar dacă şi tu ai suferit din dragoste, eşti unic, just like everybody else… Ce rămâne de făcut? Să mă lamentez de anumite situaţii din trecut şi să pun la plată persoanele din relaţiile noi, pentru greşelile altora? Asta ar fi o soluţie patetică şi arhicunoscută. Soluţia pentru mine ar fi să merg înainte şi să nu judec persoanele noi, prin prisma dezamăgirilor din trecut.
Şi o ultimă greşeală cancerigenă pe care am facut-o de multe ori, a fost aceea că vroiam ca partenera să se schimbe, să se transforme în omul pe care mi-l doream. Nu am dreptul sa cer aşa ceva nimănui, nu voi reuşi să schimb un om aşa şi nici eu nu voi putea fi schimbat vreodată prin această metodă. Toate defectele unui om înainte de o relaţie, trebuie luate în calcul şi trebuie stabilit dacă aş putea crea ceva cu acea persoană şi defectele ei. Dacă nu, atunci NU trebuie să mă amăgesc că se va schimba, aşa cum eu nu mă voi schimba pentru ea.
Dar în final, ceea ce este cu adevărat trist pentru mine, este faptul că pentru fiecare din noi există persoana compatibilă, sau persoanele compatibile, dar multe sunt implicate în relaţii fără rost, în care proiectează ceea ce nu există acolo, în timp ce alţii cu adevărat compatibili, sunt ori singuri, ori sunt implicaţi şi ei în alte relaţii letargice. Mai este şi cazul în care unele persoane tratează cu răceală oamenii care ar fi potriviţi pentru ei, doar pentru că îi consideră la fel ca restul, nişte profitori, sau nu se ridică la “standardele lor”. Şi ne mai mirăm de ce există femei frumoase si singure…
O vreme am crezut că dacă există dragoste într-o relaţie, este suficient ca ea să fie de durată, dar nu este aşa. Dragoste, respect de sine şi reciproc, compatibilitate, comunicare sinceră şi fără infectul de orgoliu! Acestea sunt, în viziunea mea limitată, elementele de bază ale unei relaţii de succes.
Nu voi mai fii ipocritul din trecut, care acuza pe restul, iar eu eram o simplă victimă. Haida bre, ajunge! Tot ce pot spune este un sincer MULŢUMESC pentru absolut toate relaţiile pe care le-am avut până acum, făcând referire chiar şi la cele din copilărie, când ceream prietenie, fără să se ajungă la lucruri serioase. Din absolut toate am învăţat câte ceva, am descoperit, am luat bucurii sau supărări, am iubit, am suferit, am fost cauza suferinţei altora, şi văd tot acest proces ca fiind ceva extrem de benefic şi constructiv.
Partenerul perfect există! Tu eşti partenerul perfect al cuiva şi totodată partenerul greşit pentru altcineva. Partenerul perfect este unic şi diferit de la om la om şi el reprezintă suma tuturor caracteristicilor fizice şi psihologice pe care le dorim de la cineva, plecând de la premiza că ştim ce vrem. Făt Frumos nu este un partener perfect, ci este un simplu basm cretin din copilărie, ce nu trebuie considerat drept stereotipul bărbatului perfect. Perfecţiunea partenerului se reflectă în aspiraţiile tale faţă de el şi pentru tot ce-i pretinzi, trebuie să dai în avans. Tu ce părere ai?